Uluitoarea Cambodgie - partea 2

Acest fenomen, care se petrece de mii de ani cu ritmicitate, este astăzi un extraordinar punct de atracţie pentru turişti. Din Siem Reap şi Phnom Penh, cele două principale porţi ale Cambodgiei, se organizează excursii pe Ton Le Sap, excursii ce includ plimbări prin pădurile de mangrove, acoperite de apă, şi vizitarea satelor de pescari.

Am făcut această expediţie de o zi, pornind din Siem Reap. Am fost întrebaţi, la hotel, dacă dorim să ni se pregătească un pachet cu mâncare pentru drum, alternativa fiind acea de a lua masa în satul de pescari. Bineînţeles, am sărit imediat spunând că doresc să iau masa cu localnicii, sigur fiind că această experienţă îmi va fi mult mai folositoare decât pachetul cu senvişuri. Aşa se face că, a doua zi, am fost luaţi de la hotel cu o maşină “dotată” cu un şofer şi un ghid. Lacul se află la circa 40 de minute de mers cu maşina; am ajuns la un debarcader, unde am fost încărcaţi pe o barcă mărişoară, cu motor, şi am pornit spre satul de pescari. Am mers 2-3 ore, cu viteză măricică, împroşcaţi de stropi. Eram în decembrie, dar acolo era cald, peste 30 de grade, şi ne aflam cam la mijlocul intervalului dintre sezonul uscat şi cel umed. Soarele ne orbea, apa avea vreo 2-3 m înălţime şi acoperea copacii până la baza coroanei. Treceam în goană, la început pe lângă vaporaşe cu turişti şi bărci răzleţe de pescari, apoi pe lângă pâlcuri de arbori ce-şi iţeau crengile din apă, uneori pe lângă aşezări stranii cu case cocoţate pe stâlpi. Cei patru însoţitori ai noştri (se adăugaseră cei doi barcagii) nu prea le aveau cu engleza, iar zgomotul motorului nu ar fi uşurat conversaţia în vreun fel. Aşa că înaintam înconjuraţi de apă, cât vedeai cu ochii, într-un fel de tăcere, căci, deşi sunetul motorului părea că se lipise de noi, nimeni nu vorbea. Nu ştiam cât mai mergem astfel, nici unde vom ajunge, pur şi simplu continuam să înaintăm spre o direcţie necunoscută nouă.

După o eternitate, am observat că suntem înconjuraţi de pădure. Am fost transportaţi, noi doi, şoferul şi ghidul, pe o luntre condusă de un… luntraş. Ne-am îndreptat, cum aveam să aflăm în curând, spre un sat de pescari, destinaţia noastră. Mergeam cu luntrea efectiv prin copaci. Înaintam încet, în linişte, printre crengi. Din loc în loc, animale asemănătoare veveriţelor ţâşneau printre frunze şi ţopăiau de la un arbore la altul cu viteza unui fulger. Pe lângă barcă, se zăreau uneori spinările argintii şi solzoase ale unor peşti necunoscuţi nouă. Treceam uneori pe lângă ţarcuri construite din nuiele intre care erau agăţate plase de pescuit. În fiecare dintre ele, câţiva peşti se zbăteau zadarnic să scape.

Părea că ne-am pierdut printr-un adevărat codru… doar că noi călătoream printre crengile lui. Senzaţia era extrem de ciudată: ne aflam într-o barcă instabilă care tăia încet apa, iar dacă întindeam mâna puteam atinge trunchiurile de mangrove ce purtau pe scoarţa lor urmele nivelurilor succesive ale apei. La un moment dat, pădurea s-a deschis în faţa noastră şi am dat cu ochii de sat. Nu ştiu câte astfel de sate sunt în total pe Ton Le Sap, dar majoritatea sunt locuite de urmaşii emigranţilor vietnamezi, acum în proporţie covârşitoare ocupându-se de pescuit.

Satul “nostru” era construit parţial pe pământ, o limbă ce începea să se arate de sub apă pe măsură ce apele se retrăgeau, parţial pe papainoage de lemn. Ghidul ne-a spus că terenul este în pantă, şi că partea sa estică apare mai devreme de sub ape şi dispare mai târziu, de aceea, valoarea sa imobiliară este mai mare.

Satul era un adevărat viespar. Am fost imediat asaltaţi, până să ajungem la vreun ponton, de canoe mânuite de copii. Nu cred că era vreunul mai mare de 10-12 ani, dar se deplasau cu o îndemânare şi cu o siguranţă stupefiantă. Probabil ar fi fost pierduţi într-un oraş, pe trotuare, încurcându-se printre picioarele trecătorilor, sau încercând să se strecoare printre maşini, dar pe apă erau în elementul lor. Toţi voiau să ne vândă câte ceva şi cu greu am scăpat de ei. Erau insistenţi, dar reuşeau să nu deranjeze, căci zâmbeau dezarmant şi erau minunat de veseli. Deveneau chiar fericiţi dacă le strecurai câte o bancnotă de un dolar.

Am debarcat, în sfârşit, şi am dat o tură prin sat. Oamenii trăiau într-o sărăcie lucie, cu toate acestea erau fericiţi. Eu aş fi fost deprimat să trăiesc în cocioabele lor, m-aş fi simţit mizerabil fără laptop, telefon, televizor, baie, apă curentă, electricitate… adică tot ceea ce defineşte civilizaţia modernă. Ei erau fericiţi fără toate acestea. Copiii zburdau, unii dintre ei chiar se distrau asmuţind unul pe celălalt doi cocoşi ţanţoşi.

Peste tot vedeai cuşti cu păsări şi porci, peştii erau atârnaţi la uscat, pe podele improvizate creveţii rozalii erau întinşi sub soarele fierbinte. Erau vânturaţi din când în când, apoi lăsaţi din nou la uscat. Ca şi în Thailanda, oamenii îşi prepară singuri creveţii uscaţi, ca şi pastele de creveţi, comori inestimabile căci sunt surse importante de proteine şi dau gust şi caracter oricărei mâncări.

Ni se cam strânsese inima la ideea de a mânca acolo, dar ne înţelesesem între noi să nu ne jignim gazdele şi să facem faţă încercării oricare ar fi fost condiţiile. Teama noastră a fost inutilă. Am fost conduşi la, probabil, cea mai “elegantă” casă a satului, care era chiar o pensiune pentru turişti. Podelele erau de lemn, mesele idem, dar exista faţă de masă, iar totul era curat; mai mult, mâncarea ne aştepta aburindă. Era pe bază de peşte, bineînţeles, şi arăta impecabil. Supă de peşte şi peşte fript, alături de o salată de legume crocante şi proaspete. Berea era rece, iar “chelner” ne era fetiţa gazdei, o puştoaică drăguţă de vreo 10-12 ani. Femeia gătea, iar soţul tocmai se întorsese de la pescuit.

Oricât ne-ar fi părut de incredibil doar cu 10 minute în urmă, mâncarea a fost formidabilă. Nu mi-am pus problema cum a fost gătită, cu ce apă, sau cu ce spălau vasele, pur şi simplu mi-am scos din cap orice lucru legat de probleme de igienă. Tot ce pot să spun este că mâncarea era delicioasă şi că nu am avut absolut nici o problemă. Berea era rece, porţiile mari şi ne-am săturat în acel mod minunat în care eşti satisfăcut, fără ca să-ţi simţi stomacul plin şi greu.

La sfârşit i-am dat fetiţei 2 dolari, ca bacşiş; s-a înroşit, a mulţumit de mai multe ori înclinându-se şi a dat fuga la maică-sa, povestindu-i agitată şi încântată.

Drumul la întoarcere a fost un fel de copie la indigo al celui de la ducere, singura excepţie datorându-se scurtului popas făcut la o mică fermă de crocodili. N-am văzut atâţia saurieni la un loc nici măcar în filme. Erau sute şi leneveau la soare, pe un fel de podele de lemn, întinse la nivelul apei.

Am ajuns în Siem Reap înainte să se însereze. Întunericul cădea brusc, fără acea trecere treptată cu care eram obişnuiţi. La orele 19 era încă lumină ca în miezul zilei, ca doar jumătate de oră mai târziu să fie întuneric precum în mijlocul nopţii.

Întoarcerea în oraş a fost ca o ruptură. Eram înconjuraţi de maşini şi hoteluri de 5 stele, luminate ca în basme, iar noi tocmai veneam dintr-un loc aflat aproape în epoca de piatră. Parcă vizita în micul sătuc nici nu avusese loc. Oare visasem?!

Totuşi, în noi se schimbase ceva. Ştiam cu certitudine că am învăţat ceva nou despre viaţă, despre oameni şi despre noi înşine; n-aş fi putut spune exact “am învăţat cutare chestie”, dar ştiam că nu mai eram la fel cu cei care porniseră dimineaţă, credeau ei, doar într-o excursie către un pitoresc sătuc de pescari. Pe apele lacului Ton Le Sap, printre cocioabele căţărate pe papainoage, printre mangrovele înflorite, agăţată de zâmbetele micuţilor cambodgieni, ne lăsasem o bucăţică din suflet.